Marian Drăghici: La mulţi ani, cu „Steaua” cu tot, domnule Octavian Bour!

marian_draghici_foto_dan_iancu-400x255FestLit îşi propune să contribuie substanţial la îmbunătăţirea imaginii scriitorului în cetate, la o mai bună cunoaştere şi apreciere a literaturii române contemporane, la diversificarea mijoacelor şi metodelor de promovare a lecturii”, scrie, între altele, reporterul României literare (nr. 43), pe marginea primei ediţii a Festivalului Naţional de Literatură de la Cluj, din 5-7 octombrie curent. Aşa e, am fost acolo în acele superbe, luminoase, zile de toamnă şi, dacă cineva mă întreabă, pot declara convins ca fiind împlinite, la măsura ediţiei inaugurale, dezideratele scrise mai sus. FestLit, iniţiat de USR şi organizat de Filiala sa clujeană, a prilejuit – pe lângă lecturi publice, lansări de carte, „vizionarea” unui ritual doctoral Honoris Causa, un periplu ghidat prin măreaţa urbe, un colocviu pe tema revistelor literare „de azi pentru mâine”, acordarea unui important premiu –, a prilejuit, spun, ceea ce tot România literară numeşte „marele desant scriitoricesc”, o „împânzire” a oraşului de către cei peste o sută de scriitori invitaţi, în întâlniri cu studenţi şi elevi, la Facultatea de Litere, Departamentul de Jurnalism al Universităţii Babeş-Bolyai, Colegiile/Liceele Bariţiu, Bălcescu, Coşbuc, Eminescu, Avram Iancu, Racoviţă, Şincai, Seminarul Teologic Ortodox, Biblioteca judeţeană „Octavian Goga”.

Bun, de aici, cu voia cititorului, cum vine vorba, îmi iau riscul desprinderii de documentarul României literare, excelent informat, pe care îl puteţi lesne accesa – ca şi interviul Irinei Petraş, din acelaşi număr –, pentru o relatare pe cont propriu, strict subiectivă.

Aşa cum am spus, cu emoţii disproporţionate fireşte, la „şezătoarea” numită Rondul poeţilor din Sala Tonitza a Muzeului de Artă, în faţa unei distinse asistenţe – tema aceasta, a semnificaţiei Clujului cultural în viaţa şi scrisul nostru, se insinua (plutea în aer), cu precădere, la a fi propusă invitaţilor la festival, aşa că am abordat-o oarecum intempestiv, natural, spontan –, pentru mine, ca poet şi redactor de publicaţie literară, Clujul este/a fost important, 1) prin excelentul profesor de română din liceu ce mi l-a dat, regretatul Ion Cănăvoiu, şcolit la filologia UBB, şi 2) prin revista Steaua, înainte de Echinox, de prieteniile cu echinoxiştii. Ion Cănăvoiu, coleg cu Ana Blandiana şi Ion Alexandru din câte ştiu, nu fusese un fitecine nici în facultate, iar ca dascăl a strălucit – Nicolae Prelipceanu şi-l aminteşte destul de bine, din studenţie.

În ce priveşte Steaua, aveam, cred, 17 ani când, deschizând prima oară revista clujeană, am fost pur şi simplu fermecat: nu mai văzusem ceva atât de frumos, de o distincţie grafică –, aveam să înţeleg mai târziu, prin comparaţie cu alte publicaţii – ieşită din comun, chiar inegalabilă! După Steaua, care – sub impactul imaginii, la urmă fuse cuvântul –, mi-a devenit pe loc revistă pentru minte, inimă şi literatură, nu am mai putut suporta, decât cu greu, să citesc o publicaţie periodică, sau o carte, prost paginată – şi asta contează enorm în formarea cuiva care urma să trăiască o mare parte din viaţă printre reviste şi cărţi. Acelei îndrăgostiri post-adolescentine pentru Steaua, Steaua i-a răspuns, prin Teohar Mihadaş, cu deschidere, cu dragoste. La Steaua am debutat, în decembrie 1972, de la Steaua m-am bucurat de primul premiu important pentru mine, la Lancrăm, în 1980 – înmânat de Ion Mircea, fiindcă Aurel Şorobetea nu putuse ajunge. Nu numaidecât poeţii Stelei mă atrăseseră la Steaua, atunci, la începutul anilor 70 – fascinaţia asta, de la distanţă, destinul meu o rezervase, şi bine făcuse, primilor aezi echinoxişti – , cât elevaţia plastică de clasă europeană aş zice acum, marca Bour. Când deschideam revista, lunar – prima oară glonţ la „pagina cu tabloul”! – extazul era gata. Pentru cine nu ştie, pe o pagină albă, nesfârşit albă, era imprimat un poem-negru, de regulă foarte bun, iar în contrapagina şi ea nesfârşit de albă veghea prinsă – abţibild cuminte, sub dimensiunile cărţii poştale –, ca o lanternă magică, reproducerea unei lucrări plastice, a unui „tablou”.

Combinaţie-compoziţie plastică-poetică într-adevăr de vis…

Spunând (aproximativ) acestea, acolo, în Sala Tonitza, la „şezătoarea” doamnei Irina Petraş, am rugat să i se transmită maestrului toată recunoştinţa pentru efectul formativ prin eleganţa grafică a Stelei. A doua zi, dragul de Virgil Mihaiu, în Aula Magna a UBB, mi-a făcut cunoştinţă cu dl OB. Sta în bancă, micuţ, distins-anonim, şi asculta. Ne-am strâns mâna în tăcere, şi-atât. Nu puteam vorbi, întârziasem, Steaua deja începuse să fie sărbătorită pentru 65 de ani de existenţă, în liniştea aulică Aurel Rău citea amplu, aşezat, la microfon, istoria detaliată a revistei – suna impresionant! –, Adrian Popescu a preluat, la timpul său, prezentând pe larg, cu acribie, personalitatea fondatorului A.E.Baconsky şi pe cea a continuatorului, aflat de faţă în persoana domnului Rău. Prin ce se distinsese Steaua în glorioasa ei existenţă, în opinia lucrătorilor ei? Prin poezie şi traduceri, a spus şi a subliniat, perfect îndreptăţit, redactorul şef actual. Despre aristocratica ţinută grafică, despre maestrul OB, o singură referinţă, succintă, volatilă, un abur de părere. Mi s-a strâns, puţin, inima.

Da, stimată Irina Petraş, la asta este bun un festival.

Trebuia să se facă FestLit, unul ca mine să ajungă la Cluj, să-i strângă mâna celui ce a contribuit imens, prin harul său plastic, la construcţia unei mari reviste de care să se îndrăgostească, şi să-şi dorească arzător să publice în ea, poeţii.

La mulţi ani, cu Steaua cu tot, domnule Octavian Bour!

Bref, strângerea mâinii dlui OB, periplul ghidat de istoricul Lukács József, competent şi afabil, desantarea, alături de poeţi unul şi unul, la Seminarul Teologic Ortodox, lansarea cărţii-eveniment a lui Răzvan Voncu, despre vin, cu un pahar de vin în mână, şi împrejurarea, memorabilă, că în aceeaşi seară finală, extrem de friguroasă, am tremurat alături de prietenul meu Gabriel Chifu când i s-a decernat Marele Premiu FestLit 2014 pentru formidabilul său roman Punct şi de la capăt, sunt tot atâtea motive să declar cu mâna pe inimă, dacă sunt întrebat, că, da, festivalul clujean, ediţia inaugurală, şi-a împlinit cu vârf şi îndesat dezideratele citate la începutul acestui articol.

La toate, se cade să adaug bomboana de pe tort, voroava cea de suflet întăritorare şi zăpăcitoare de ficat, la ceas târziu în noapte, cu admirabilul Ioan Moldovan, „baciul” înhămat a prepara prin vreme, la orice oră, aniversarea 150 a Familiei orădene de la anul în iunie, noi întreţinându-ne cum puteam printre râsete, „cuţite şi pahare”, pe fondul sau/şi în siajul unui recital ludic Ioan Groşan de nopţi mari.

Mulţumesc, Irina Petraş! Mulţumesc, Cluj!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s