Daniel Cristea-Enache: Două festivaluri şi o propunere

Observator Cultural, 17 oct. 2014

daniel_cristea-enache_foto_laurentiu_midvichiExistă un discurs dominant, apocaliptic sau numai prăpăstios, în legătură cu neputinţa ori netemeinicia naţională în a construi ceva. Şi cu cît (zice-se) praful se alege de toate întreprinderile noastre, de proiectele lichidate în faşă şi iniţiativele moarte în fază de proiect, cu atît discursul acesta are mai multă vioiciune stilistică, într-un raport invers proporţional cu realităţile la care pretinde a se referi.

Dimpotrivă, cînd vedem în jurul nostru lucruri care funcţionează – totuşi – bine, cînd urmărim proiecte materializate instituţional şi avînd deja continuitate, discursul cu pricina devine plictisit şi plictisitor, tern şi posac. Nu spun că nu mai avem capacitatea de a ne bucura de lucrurile frumoase pe care le vedem în jur (aş aluneca în a doua categorie), ci doar că trebuie să privim cu unele precauţii critice modul în care realitatea culturală şi artistică este, azi, procesată ca informaţie şi livrată publicului. Adevărul factual este că, în România lui 2014, dincolo de campania electorală şi de mizeria colectată şi revărsată prin aceasta, au avut loc două Festivaluri literare, unul la Iaşi, celălalt la Cluj.

Participînd la ambele, ca invitat, aş vrea să mulţumesc şi public organizatorilor, cu echipele lor: triumviratului Dan Lungu-Lucian Dan Teodorovici-Florin Lăzărescu de la FILIT şi binomului Irina Petraş-Gabriel Chifu de la FestLit/ USR. E vorba, iată, de patru scriitori şi de un critic şi istoric literar care s-au gîndit nu numai la proiectele personale, ci şi la cele de breaslă, şi nu numai la opera lor, ci şi la punerea în valoare a scrisului colegilor. Fără această generozitate, nici o instituţie culturală în România n-ar putea fi condusă de un om de cultură, iar artiştii şi specialiştii din interiorul cîmpului cultural ar fi obligaţi să figureze în planurile, inevitabil diletante, ale unor „manageri“ lipsiţi de corecta reprezentare a culturii naţionale. Managementul este important, astfel că managerul trebuie fie să cunoască foarte bine domeniul, fie să apeleze la specialişti omologaţi, apţi să gireze proiecte instituţionale pe fiecare „ramură“. În cazul FILIT Iaşi şi FestLit Cluj, cei cinci colegi ai noştri nu mai aveau a demonstra că sînt specialişti, ei fiind; demonstraţia de făcut era aceea că ei sînt şi buni manageri.

Toată lumea a lăudat deja organizarea de la FILIT, aşa că nu am de adăugat decît că şi cea de la FestLit a fost impecabilă. Mese rotunde, dezbateri, colocvii, lansări, desant în licee şi facultăţi, ceremonii de premiere, vernisaje – paleta manifestărilor a fost largă şi a presupus un efort organizaţional susţinut şi o coordonare „în teren“ exemplară. Cu scriitorii nu-i foarte uşor de lucrat întotdeauna: X întîrzie, Y peripatetizează, Z dă de zor autografe, dar nu în locul unde era anunţat… Recitind memoriile lui Lovinescu, vom înţelege mai bine că scriitorul este o fiinţă minunat de atipică, şi cu cît e mai bun, cu atît iese mai lesne dintr-un program (ori intră cu dificultăţi în el). Însă programele şi proiectele instituţionale cu scriitori sînt esenţiale, pentru că munca scriitorului şi rezultatele acesteia, cărţile, dau sens activităţilor noastre: de critici şi istorici literari, traducători, profesori de literatură, editori, agenţi (nu secreţi), jurnalişti culturali… Fără operele scriitorilor, ne-am reprofila cu toţii; astfel că, măcar din pragmatism, dacă nu din solidaritate reală, vom oferi şi noi ceva autorilor datorită cărora activităţile noastre se pot desfăşura.

Aş spune că FILIT şi FestLit au oferit scriitorilor ceea ce mai toţi ştiam că este obligatoriu să le oferim: un spaţiu (două) în care, măcar o dată pe an, importanţa scriitorului într-o cultură şi într-o societate să se vadă. Scriitorul generic a fost urcat pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“, la Iaşi, sau pe scena din Piaţa Unirii, la Cluj, ca un star (şi acum, fără supărare, într-o ţară în care este star Pepe, nu ar putea fi star şi Cărtărescu? ne-ar mîhni atît de tare asta?); a fost invitat în aule, amfiteatre, săli mari pline de elevi şi studenţi; a fost intervievat, fotografiat; a fost tratat nu numai cu atenţia cuvenită, ci şi cu admiraţia pe care opera lui o îndreptăţeşte. Atît de admiraţi au fost scriitorii noştri la Iaşi şi Cluj, încît pînă şi criticii literari, specimene de regulă mai antipatizate, au intrat în unda interesului public. Şi încă cum! La Literele clujene, am putut vedea în direct cum Nicolae Manolescu a sedus un amfiteatru de studenţi şi cum, la final, s-a făcut coadă pentru autografe de la marele critic. Nu altfel au stat lucrurile la Colegiul Naţional din Iaşi, unde elevii stăteau pe două rînduri, cu cărţi de Radu Aldulescu şi Vasile Ernu întinse, cu emoţie, autorilor. E ceva mai frumos decît asemenea secvenţe?

Poate că lucrul cel mai important care s-a petrecut şi la FILIT Iaşi, şi la FestLit Cluj, a fost întîlnirea substanţială între lumea şcolii şi lumea literelor. Cel puţin mie, interesat şi preocupat de ambele, mi se pare că publicul de mîine este format din elevii şi studenţii de astăzi – şi că de felul în care ştim să ne deschidem faţă de ei depinde însăşi platforma de viitor pentru literatura română. Aceşti elevi şi studenţi, adolescenţi ori tineri aflaţi la vîrsta formării, sînt cititoarele şi cititorii literaturii române de azi şi dintotdeauna; şi dacă pe ei îi dezamăgim (din indiferenţă, din egoism, din meschine calcule extraliterare, prin comportamente deviante în spaţiul public, prin lipsa unei solidarităţi de breaslă, prin absenţa empatiei faţă de cei ce ar avea nevoie de ajutorul nostru, prin infestarea ideologică a gratuităţii artistice, prin interesul vădit pentru funcţii, bani şi onoruri şi dezinteresul, la fel de evident, faţă de munca literară şi performanţa intelectuală a altora), noi vom pierde. Îi vom pierde pe ei – iar ei nu vor avea sentimentul că, ne(mai)citindu-ne, ar pierde ceva.

Scriitorul bun şi profesorul de elită formează în egală măsură acest public de azi şi de mîine. Şi dacă fără scriitor toate activităţile noastre şi-ar pierde sensul, fără profesor şi fără şcoală am fi cu toţii nişte analfabeţi, fie şi cu diplome, avînd dificultăţi mari la conjugarea unui verb (dar – e adevărat – nici o problemă în a ocupa varii funcţii publice). Prin urmare, această categorie defavorizată şi discriminată în societatea românească, profesorul obligat să trăiască dintr-un salariu de mizerie, fiindcă la alcătuirea bugetului nu se ţine cont de prevederile legii, susţine întreg edificiul literaturii ce se scrie azi, prin chiar faptul că el formează publicul care o va citi. Şi dacă Maiorescu deplîngea, pe drept cuvînt, soarta ţăranului român, pe a cărui sudoare s-au făcut în istorie atîtea banchete, gale, recepţii simandicoase, nu trebuie să fii neapărat Maiorescu pentru ca, în România anului 2014, la şapte ani de la intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană, să vezi ce înseamnă subfinanţarea învăţămîntului public – şi ce efecte va avea ea, pe termen mediu şi lung.

E motivul pentru care îmi îngădui să fac o propunere instituţiilor noastre culturale interesate de ce se întîmplă, astăzi, în literatura română. Invitaţi-i pe scriitorii noştri în şcoli, să-şi vadă viitorul în ochi; şi acordaţi profesorilor de limba şi literatura română consideraţia şi preţuirea pe care ei, ca formatori, o merită cu prisosinţă. Aplicaţi ceea ce am văzut la FILIT şi la FestLit nu doar o dată pe an, ca o excepţie, ca un program ieşit din cotidianul şcolarizării – ci ca parte integrantă a educaţiei, prin asocierea cu Ministerul de profil. Dacă s-a putut la FILIT şi la FestLit, iar rezultatele s-au văzut imediat – de ce nu s-ar putea în fiecare centru din România? Cine şi cum ne împiedică să deschidem lumea literelor româneşti către lumea şcolii româneşti şi lumea tinerilor de azi către lumile ficţionale ale scriitorilor noştri?

Din punctul meu de vedere, aceasta ar fi o prioritate naţional-societală, pentru că miza este una transpersonală şi chiar transpartinică. Ceea ce am văzut la FILIT şi la FestLit n-ar trebui, cred, cotat şi interpretat ca fiind ceva exotic, excentric, nemaiîntîlnit. Ar trebui, dimpotrivă, să vedem cît mai frecvent aşa ceva, fiindcă aceasta este (am merita să fie) normalitatea.

Aud deja obiecţiile partizanilor rating-ului cu orice preţ şi ai tabloidizării spaţiului public: cultură cu forţa? educaţie cu forţa? Mă bucur să le preîntîmpin: nu, cultură cu instituţiile culturale şi educaţie cu Ministerul Educaţiei. Cultura cu instituţiile culturale asociate cu Ministerul Educaţiei egal educaţie. Educaţia cu Ministerul Educaţiei Naţionale asociat cu instituţiile culturale egal cultură. Dar nu-i nici o dramă, aici, pentru filozofii tabloidelor, cum n-a fost nici la FILIT Iaşi, nici la FestLit Cluj. Le rămîn tabloidele…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s